Povestiri | Vladimir Nabokov

„Iar noi sintem inspiratia ta, Rusie, frumusetea ta de necuprins cu mintea, vraja ta vesnica! Si noi toti am plecat, izgoniti de un arpentor nebun. Prietene, acusi o sa mor, spune-mi ceva, spune-mi ca ma iubesti, pe mine, fantoma fara casa, sezi mai aproape, da-mi mina... Sfiriind, luminarea se stinse. Degete reci imi atinsera palma, risul trist, familiar rasuna si amuti. Cind am aprins lumina nu mai era nimeni in fotoliu... nimeni... Doar o mireasma in odaie, nespus de gingasa, de mesteacan si de muschi umed...”