Participanţii - copiii care urmează cursurile de diplomaţie ale liceului. Pentru cei care nu ştiu, şcoala oferă trei specializări - media, business şi diplomaţie -, în cadrul cărora elevii fac cunoştinţă cu elemente esenţiale ale acestor specializări. Bineînţeles limbile străine sunt obligatorii, în primul rând engleza iar când ajung în clasele superioare toţi o cunosc peste nivelul mediu. Cine a participat la manifestarea „2-d Day Ambassadors”, care se organizează în fiecare an, se poate convinge de acest fapt. Cei care frecventează secţia de diplomaţie (de altfel şi cei din celelalte secţii) nu se limitează doar la teorie. Există şi timp de practică, un fel de „internship” la ambasadele din Bucureşti, şcoala colaborând cu unele dintre ele. Dar momentele cele mai interesante pentru copii sunt legate de vizitarea şi cunoaşterea instituţiilor europene, mai ales cele de la Bruxelles, incluse în programa şcolii.

Ceea ce s-a întâmplat, însă, în săptămâna de la începutul lui mai a fost ceva peste program. Au venit două invitaţii de la ambasadorii României din Berlin şi Paris, Excelenţele Sale Emil Hurezeanu şi Luca Niculescu, la care s-a alăturat şi ambasadorul României la UNESCO - fostul ministru de externe E.S. Adrian Cioroianu. Şi cum vizitele au coincis cu Yom Haşoah, comemorarea Holocaustului în Israel, respectiv începutul revoltei din ghetoul din Varşovia, celălalt obiectiv a fost vizitarea monumentelor evreieşti dedicate memoriei Holocaustului, multe la număr, din cele două capitale. I-am însoţit şi eu ca urmare a amabilei invitaţii a preşedintelui Fundaţiei Lauder Reut, Tova Ben Nun Cherbis, organizatoarea - împreună cu directorul de studii, Dan Şandru şi alţi profesori din şcoală - a acestui eveniment.

Vizita la Berlin a început, după o scurtă oprire la Poarta Brandenburg, cu întâlnirea la Ambasadă - o clădire spaţioasă, fostul Oficiu poştal central al Berlinului - cu ambasadorul României. În calitatea lui de fost (şi viitor, cum a spus domnia-sa) ziarist, Emil Hurezeanu este un vechi prieten al şcolii Lauder şi al preşedintelui Fundaţiei. La discuţi a participat şi dr. Alexandrina Panaite-Cserkesz, secretar I al Ambasadei, responsabilă cu probleme culturale, care a doua zi ne-a şi însoţit la un fel de „schimb de experienţă” între actualii şi viitorii diplomaţi, copiii aflând despre principalele preocupări ale României vis-a vis de Germania şi Europa. Însă, cele mai frumoase momente sunt cele neaşteptate şi mă gândesc aici la apariţia scriitorului Norman Manea, care, împreună cu soţia, a venit să se întâlnească cu prietenul lui de multă vreme, Emil Hurezeanu. Bineînţeles, a avut loc un mic dialog ad-hoc între scriitor şi elevi care se va continua la Bucureşti, unde scriitorul este aşteptat ca să fie sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani.

După acest început promiţător, vizita din cea de-a doua zi a fost dedicată memoriei evreilor germani, victime ale Holocaustului. Monumentul Holocaustului, o construcţie specială care evocă indirect cele mai diferite sentimente – de teamă, apăsare, însingurare, drum fără ieşire, sfârşit – este plasat în centrul Berlinului, între est şi vest, alături de clădirile cele mai reprezentative ale ceea ce a fost cel de-al treilea Reich. Aşa a fost conceput, ca un memento al conştiinţei Germaniei. După vizitarea monumentului propriu-zis şi a centrului de informare, într-un fel inspirat, dar în dimensiuni mai mici, de Yad Vashem, copiii au plecat impresionaţi şi cu multe cunoştinţe noi. Cum s-a ajuns la Holocaust, am aflat mergând la muzeul „Topografia Terorii”, situat în locul unde s-a ridicat cartierul general al Gestapo-ului. Panourile cu explicaţii şi fotografii plus completările ghidului au reuşit să ne ofere o imagine exactă a structurii puterii naziste, a modului în care se acţiona şi a principalilor „protagonişti”, liderii nazişti de la cele mai înalte niveluri ale puterii. În faţa muzeului s-a păstrat şi o parte a zidului Berlinului. Drumul nostru a continuat la „linia 17”, gara de unde au plecat trenurile cu deportaţii berlinezi. Ca o ironie a soartei, voit sau nevoit, acest loc se află în cel mai frumos şi elegant cartier al Berlinului, cu vile, mici palate, grădini, cluburi, multe dintre ele aparţinând în perioada interbelică unor familii de evrei. Puţini dintre ei au ajuns victime, cei mai mulţi au plătit sume uriaşe ca să poată să emigreze, în cadrul primei etape a politicii antievreieşti a lui Hitler, de emigrare forţată a evreilor. Ceea ce cel puţin mie mi s-a părut îngrozitor au fost datele când au plecat de aici trenurile morţii, consemnate lângă linia ferată- ultimul transport fiind consemnat în februarie 1945. Cine cunoaşte istoria, ştie că atunci ruşii se aflau deja în partea de est a Germaniei, americanii se apropiau şi ei, deci era limpede că războiul era pierdut. Cu toate acestea, evreii erau în continuare omorâţi.

Impresionant, Berlinul este plin de menţiuni sub o formă sau alta a prezenţei evreilor şi despre ce li s-a întâmplat. Inscripţii în locul sinagogilor dărâmate - unele din cauza bombardamentelor, mici grupuri statuare la fostele şcoli sau spitale evreieşti, acele de-acum binecunoscute ”pietre de poticnire”, pe care le vezi cu sutele – mici plăcuţe din alamă în faţa caselor, cu numele locuitorilor evrei care au fost deportaţi. Am văzut inscripţii chiar şi pe pereţii unor case. În fostul cartier evreiesc –elegant, locuit de artişti, scriitori, medici, nu străzi înguste ca în fostele ghetouri, au fost montate, din loc în loc, afişe cu interdicţiile din anii 30 pentru evrei. Dar am văzut şi urme, destul de triste ale vieţii evreieşti actuale. Într-un complex de clădiri  care înainte de 1989 se afla pe teritoriul RDG, ni s-a arătat un spaţiu cu nişte magazine de lux. Până prin anii 1990 aici s-a aflat un teatru idiş, ne-a povestit ghida. După ce Berlinu a ajuns capitala Germaniei reunificate, chiria a devenit atît de mare încât teatrul nu s-a mai putut menţine şi a fost închis.

Oneg Şabat la Ambasada României de la Paris

După o călătorie cu peripeţii, grupul a ajuns la Paris cu întârziere, pierzându-se astfel prilejul de a vizita clădirea UNESCO, dar ambasadorul nostru, dl. Adrian Cioroianu, a ţinut să vină să ne întâlnească (inclusiv pe fiul lui, elev al complexului Lauder). Aici, în afara primirii călduroase a ambasadorului, d-l Luca Niculescu (de asemenea coleg de breaslă, fost ziarist la RFI ,Radio France International), ne-a aşteptat o altă surpriză. Într-unul din saloanele ambasadei, clădire istorică achiziţionată de Nicolae Titulescu pentru Ministerul de Externe, era pregătită o imensă masă de Oneg Şabat. Comunitatea evreiască din arondismentul în care se află ambasada, care de multă vreme are relaţii foarte bune cu aceasta, a iniţiat acest eveniment şi a invitat, alături de importante personalităţi ale vieţii evreieşti, numeroşi copii şi tineri ca să facă cunoştinţă cu tinerii veniţi dintr-o şcoală evreiască din România. Înaintea începerii ceremoniilor, ambasadorul nostru cu multă amabilitate ne-a invitat să vizităm clădirea, servind el însuşi ca ghid. Masa de Oneg Şabat a respectat toate tradiţiile, au fost spuse rugăciunile şi binecuvîntările, s-a cântat, s-a mâncat (feluri sefarde), a fost veselie. N-au lipsit nici cuvântările, partea franceză, respectiv rabinul şi lideri ai comunităţii, subliniind foarte bunele relaţii cu Ambasada României şi personal cu E.S. Luca Niculescu. Tova Ben Nun Cherbis a profitat de acest prilej şi a donat celor prezenţi exemplare în franceză şi în română din cartea lui Felix Zandman „Niciodată nu eşti pe ultimul drum”, versiunea în română lansată de Complexul Lauder Reut la 30 martie a.c. la Bucureşti (exemplare în română şi germană au fost oferite şi ambasadorului Germaniei). La terminarea cinei, a avut loc o convorbire între dl. Luca Niculescu şi grupul de elevi, legată de activitatea diplomatică şi situaţia din Franţa.

In programul de vizitare a Parisului din următoarele două zile au figurat mai multe obiective legate de Holocaust şi viaţa evreiască. Printre ele impresionantul Memorial al Martirilor Deportărilor, aflat nu întâmplător în apropierea catedralei Notre Dame de Paris, Memorialul Shoah-ului, ambele fiind şi centre de informare şi documentare despre martiriul evreilor din Franţa, atât francezi, cât şi refugiaţi, precum şi Muzeul de Artă şi Istorie a Iudaismului, un loc cu adevărate comori ale artei evreieşti. La Memorialul Shoah-ului, ni s-a prezentat istoria Memorialului şi cea a deportărilor evreilor din Franţa. Interesantă a fost concepţia acestei clădiri. În curtea interioară pe nişte ziduri sunt inscripţionate numele tuturor deportaţilor iar pe un zid exterior numele „drepţilor între popoare”, francezi care i-au salvat pe evrei (un număr impresionant, a doua ţară după Polonia). Itinerariul nostru ne-a dus şi în vechiul cartier evreisc din Paris, Marais,  unde, nu departe de Place de Vosges, o minune arhitecturală a lui Henric al IV-lea, se găsesc străduţe cu mici restaurante evreieşti şi unde lumea stătea la coadă după... falafel.

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul Pompidou, Notre Dame, Luvrul (din păcate, din lipsă de timp numai curtea cu piramidele), Champs Elysees, Trocadero, turnul Effel şi o plimbare noaptea pe Sena cu vaporaşul au fost încununarea acestui periplu de cinci zile din Europa al elevilor de la Complexul Educaţional Lauder-Reut. A fost şi un mic popas în diplomaţie, un remember al istoriei tragice a evreimii europene, dar şi momente de frumuseţe. Poate cel mai reuşit amestec-poţiune împotriva uitării.