INTERVIU Cosmin Dugan, medic: „Când eram mic, îmi plăceau biologia şi rachetele“

INTERVIU Cosmin Dugan, medic: „Când eram mic, îmi plăceau biologia şi rachetele“
Cosmin Dugan (39 de ani) a obţinut premiul I la secţiunea „Interfaţa om-maşină“ a concursului PatriotFest 2017, organizat de mai multe instituţii, printre care Ministerul Apărării Naţionale şi Serviciul Român de Informaţii. Medic specialist geriatrie şi gerontologie la Spitalul Ponderas al reţelei de sănătate „Regina Maria“, Cosmin Dugan a participat la PatriotFest, „concurs naţional de inovare având ca obiectiv o mai bună pregătire a securităţii naţionale“, cu proiectul „Concept One“, un sistem care evaluează performanţe neuro-vizuale cu ajutorul computerului. În acest interviu povesteşte despre curiozităţile lui diverse, din copilăria petrecută la Piteşti şi de astăzi.  Cosmin Dugan: Da, cu vreo trei ani înainte, pentru un proiect de cercetare doctorală, la Academia de Informaţii. Se referă la un concept introdus de americani, şi anume optimizarea performanţei umane. Medicina se ocupă de problemele de sănătate ale omului, dar există şi medicina sportivă şi de performanţă. Americanii aveau nevoie şi de o zonă de medicină de optimizare a performanţei pentru profesii militare. Ramura pe care am ales-o a fost neuro-optimizarea, care înseamnă să creşti performanţele neurologice, psihologice şi comportamentale ale unui individ în condiţii de siguranţă şi în mod etic, ca să-şi atingă potenţialul maxim, peste media speciei. De exemplu, în acest caz, să-i creşti memoria, atenţia şi capacitatea de vizualizare a unor ţinte.  Partea asupra căreia am stat şi în lucrare foarte mult a avut legătură cu această anvelopă culturală, care nu ajută: când vorbeşti despre un astfel de subiect, toată lumea se gândeşte la un soldat universal, la faptul că vrem să-l robotizăm. La fel şi în ce priveşte componenta etică.  M-am apropiat de ceea ce se numeşte interfaţă creier-computer, în ideea că poţi să preiei semnale de la sistemul nervos central. Te interesează anumite reacţii pe care ulterior poţi să le procesezi pe baza unui calculator, care să îţi dea o reacţie mai complexă. Tot ce se face pe militar se poate face şi pe civil. De ce mă interesează? Pentru că am pacienţi, mulţi dintre ei cu deficite neurologice, fie permanente, fie care se pot recupera. Interfeţele creier-computer mă preocupă pentru că o anumită parte a creierului poţi să o emulezi pe baza unui calculator şi, ulterior, să introduci semnalele corecte în sistem. Un prieten avea o firmă de neuromarketing, iar eu aveam o temă mişto, dar nu ştiam cum să obiectivez. Mi-am bătut capul aproape jumate de an şi, la un moment dat, am ajuns la analişti de imagine, care se uită pe fotografiile luate din sateliţi sau de către pilot şi trebuie să verifice fiecare centimetru. Dar profesorul cu care lucram mi-a zis că există o temă mai simplă şi mai practică: controlul de la aeroport (n.r. – Antiterorism şi Antideturnare). Fiecare om are bagaje, le pune pe tăviţă, acolo sunt scanate cu scanere clasice, se face fotografia cu raze x, după care cei de la control trebuie să spună dacă e ceva în neregulă sau dacă e OK.  Medicul Cosmin Dugan face o demonstraţie a sistemului de urmărire a mişcării ochilor  Fotografii: Arhiva personală Cosmin Dugan  Am avut vreo 20 de persoane la test şi 100 de imagini de pe internet, în care am mai inserat vreo zece imagini albe, care să emuleze eventualele disrupţii. La fiecare imagine i-am lăsat şapte secunde, timpul minim, dar la limită, ca să poţi să identifici o ţintă vizuală. Un sistem de eye tracking, de la prietenul despre care am vorbit, urmărea cum li se mişcau ochii pe imagine şi reproducea ulterior, în cele şapte secunde, conturul imaginii, sub forma unui poligon. Erau bagaje în care era pus un pistol şi, în alt colţ, o sticlă de apă. 90 şi ceva la sută au văzut doar pistolul şi asta este o eroare. Am mai avut două căşti de electroencefalografie şi un aparat pe care îl puneau pe deget şi le măsura variaţiile încărcării galvanice la nivelul pielii, ca urmare a reacţiilor emoţionale pe care le aveau. Ce am putut să facem pe partea de neuro-augmentare a constat în optimizarea stilului de viaţă. Am văzut, de exemplu, că cineva dormea prost. Sau altcineva avea probleme de vedere – nu ştiu exact dacă îi afectau performanţa, dar l-am sfătuit să îşi pună ochelari. Acum putem să optimizăm oamenii, pentru că avem instrumentele necesare din punct de vedere medical. După aceea, la competiţie, am prezentat un banc de probă. Un prototip experimental funcţional, precursor al unei intefeţe creier-computer.  Am văzut-o pe internet şi m-am uitat bine pe regulament: trebuia să fii civil, să ai un proiect de interes, să fie prototip funcţional, să aibă aplicaţie şi să poţi să-l trimiţi unei comisii. N-am avut nicio miză.  Aţi vorbit despre modul în care medicina contribuie la îmbunătăţirea performanţelor neuro-vizuale, însă nu v-am întrebat de ce aţi ales să o studiaţi.  Părinţii mei nu sunt, medici, dar am avut în familie mulţi medici. Când eram mic, îmi plăceau biologia şi rachetele. Rachetomodelismul e un sport reglementat şi şcoala asta te formează când eşti copil: stai cu lemnul, îl finisezi; primele modele sunt nişte eşecuri până înţelegi un pic aerodinamica. Mai spargi câte un geam. În perioada ’70-’80, românii erau campioni mondiali la rachetomodelism. Încă mai aveam o şcoală la Târgovişte, dar problema a fost că nu eram aşa de bun la matematică, doar decent, de un 8 şi trebuia să intru la Politehnică. În ţară era o cercetare bine pusă la punct: existau I.A.R.-urile, rachetele scud, aveai unde să te duci după ce terminai. După Revoluţie, nu a mai fost aşa. Atunci am zis că dau la Medicină şi m-a interest mai departe medicina aerospaţială. La un master, de exemplu, am avut un curs de geopolitică spaţială, predat de Dumitru Prunariu.  Nu aveau o părere grozavă, în schimb m-a ajutat faptul că tata, fiind inginer chimist, avea o oarecare înţelegere. Mama era profesoară de limba română şi şi-a dat seama că era mai simplu să mă lase să fac ce vreau în linişte. Dar, dacă industria noastră a dispărut, singura şansă era să pleci. Atunci nu aveai, ca astăzi, multe locuri unde să te duci.