Cronicar prin memoriile Marelui Război. Din câmpiile Flandrei la Mărăşeşti - Literatură, poezie, memorialistică (II)

Cronicar prin memoriile Marelui Război. Din câmpiile Flandrei la Mărăşeşti - Literatură, poezie, memorialistică (II)
Marele Război a lăsat urme adanci in conştiinţa generaţiei  care a trăit efectiv acest cataclism.  S-a vorbit despre o lume frumoasă , acea celebră La Belle Epoque, pe care, precum  altădată paradisul pierdut, au evocat-o, post factum, supravieţuitorii. „Acest război European este cea mai mare catastrofă a istoriei  din ultimele sute de ani, ruinele speranţelor  celor mai sfinte in fraternitatea umană…”, a scris profetic, in 1914, Romain Rolland. Este greu de explicat de ce milioane de oameni şi-au părăsit vieţile tihnite, visurile şi speranţele şi s-au năpustit cu armele unii asupra altora: Noi eram cetăţeni ai oraşelor industriale (citoyens industrieux), noi am devenit asasini, hoţi şi incendiatori... zice scriitorul austriac Robert Musil, el insuşi fost combatant. Un posibil răspuns poate fi acela că politicienii au vrăjit, au hipnotizat cu vorbele lor meşteşugite minţile adormite ale oamenilor care i-au urmat orbeşte. Iată o poveste la care şi generaţia actuală ar trebui să fie atentă… Războiul a adus, ca de obicei, pierderi umane incomensurabile. In Marea Britanie, uriaşele jertfe umane date de armata engleză pe fronturile din Franţa şi Belgia i-au determinat pe istorici să folosească adesea termenul de generaţie pierdută. O intreagă generaţie de intelectuali a pierit pe front. Cu ei a murit ceea ce poate să moară intr-un bărbat de 18-19 ani: proiectele de carieră, visurile, iubirile, frumuseţea necunoscută a vieţii. Tineri ce au scris pe cărţile poştale intrebări existenţiale către femeile din viaţa lor: Mă iubeşti? Şi n-au mai apucat să afle răspunsul. La Muzeul din Verdun sunt expuse cateva scrisori tulburătoare, nu contează dacă sunt ale unor soldaţi germani sau francezi, ci că au fost scrise in ziua cand au murit. Imi aduc aminte in mod special de una, in care autorul spunea: cred că voi supravieţui acestei zile…  Paradoxal, războiul a creat şi o generaţie de poeţi ai tranşeelor, unii au supravieţuit războiului, alţii nu, doar versurile lor. Poezia de război a avut mare succes in Occident. Una dintre ele a determinat ca macul să devină, in cultura britanică, un simbol al sangelui, al jertfelor de pe fronturile anilor 1914-1918, dar şi un simbol al ajutorării celor care au nevoie. In 1915, pe frontul din Flandra, un medic canadian, John McCrae (foto dreapta), şi-a pierdut in lupte un prieten. Inspirat, a scris versurile următoare: Pe Campiile Flandrei Printre crucile care, randuri-randuri Ne marchează locul; şi sus pe cer Lăstunii zboară, cantand bravi Deşi de-abia se-aud printre bubuituri de tun. Noi suntem morţi. Şi nu demult Noi am trăit, simţind zorile, văzand strălucirea soarelui Am iubit şi am fost iubiţi, si acum zăcem In campiile Flandrei. Preia tu cearta noastră cu duşmanul Ţie iţi aruncăm din mainile noastre ce au căzut Torţa; fii tu cel ce o ţine sus Dacă nu vei păstra credinţa noastră, a celor ce am murit, N-o să dormim, deşi macii o sa crească Pe campiile Flandrei. (traducere preluată de ) In the Flanders field (Pe campiile Flandrei) a fost publicată in ziarul londonez Punch, in 8 decembrie 1915, şi a devenit, cumva, poezia unei generaţii pierdute. Frapant este faptul că Marele Război a fost şi războiul unei generaţii puternic alfabetizate. Spre exemplu, 99% dintre soldaţii armatei germane ştiau să scrie şi să citească. Prin comparaţie, in spaţiul nostru procentul era 35%. Aşa se explică imensa producţie epistolară, scrisorile trimise de soldaţi de pe front. Un francez interesat de fenomen, Jean Norton Cru, vorbea prin anii ’20 de cateva milioane de astfel de scrisori existente in cuferele şi scrinurile din casele Franţei. Unele au fost editate, altele se mai păstrează şi astăzi in arhivele de familie. Alături de scrisori stau jurnalele cu insemnările de pe front ale combatanţilor şi fenomenul este completat de marile romane ale literaturii universale dedicate subiectului Marelui Război. In spaţiul romanesc s-a scris puţin in vreme de război. Cine au fost cei care au scris? Memorii au scris in general ofiţerii armatei, unii le-au publicat după război, alţii le-au păstrat in familie. Majoritatea  ofiţerilor memorialişti a fost formată din rezervişti, cu precădere invăţători de profesie. Au mai scris  caţiva subofiţeri, iar din ceea ce am cercetat pană acum a rezultat că soldaţii sunt cel mai puţin activi din acest punct de vedere. Explicaţia este aceea a lipsei ştiinţei de carte. Dintre civili sunt cateva femei, in majoritate aparţinand elitei, politicieni, scriitori şi, surprinzător, caţiva copii. Cele mai multe lucrări memorialistice, epistole ori opere literare au fost publicate in perioada interbelică. După aceea, nu a mai existat in mod special un interes pentru acest subiect. Aşa au dispărut şi s-au distrus o mulţime de urme scrise ale acelor timpuri. Prin anii ’80 a fost publicată o bibliografie a lucrărilor de memorialistică dedicată războiului unde erau inventariate 500-600 de cărţi de memorialistică publicate. Astăzi, centenarul Primului Război Mondial a făcut ca numărul acestora să sporească, dar nu substanţial. Pare că abia acum redescoperim insemnările inaintaşilor noştri. Regele Ferdinand şi Regina Maria in mijlocul trupelor Şi totuşi este remarcabil că numeroase familii scot la lumină azi astfel de documente ori le-au donat arhivelor. Nu am idee cate astfel de manuscrise se află in depozitele arhivelor din ţară. Păcat că nu există bani pentru editarea unora dintre aceste documente ale memoriei. Remarcăm aici o lucrare aparte şi se cuvine să aducem şi pe această cale un omagiu postum profesorului clujean Nicolae Bocşan, coautor alături de Valeriu Leu, al unei antologii de memorii – Marele Război in memoria bănăţeană 1914-1919. In episodul viitor vom vorbi despre romanele romaneşti ale Marelui Război.