15 ani de la decriminalizarea homosexualităţii în România

15 ani de la decriminalizarea homosexualităţii în România
Astăzi se împlinesc 15 ani de la decriminalizarea homosexualităţii în România. Pe 6 septembrie 2001, Senatul României aprobă, cu 83 de voturi “pentru”, 32 “împotrivă” şi 6 “abţineri”, ordonanţa 89 a guvernului Năstase, care abrogă Articolul 200 din Codul Penal. Încă din 1968, infamul articol penal criminaliza relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, chiar dacă acestea era consensuale şi între adulţi. Mii de persoane gay (şi nu numai) au fost arestate, hărţuite, umilite şi controlate pe baza acestui articol. Drumul spre decriminalizarea homosexualităţii a fost unul sinuos, cu o puternică opoziţie venită din partea Bisericii Ortodoxe Române. România a fost una din ultimele ţări din Europa care a renunţat la un regim statal de oprimare a cetăţenilor şi cetăţenelor gay. Context regional Decriminalizarea homosexualităţii în 2001 plasează România la coada Europei în materie de drepturi ale minorităţilor sexuale. Dacă ne uităm în regiune, vedem că Ungaria a făcut acest pas în 1961, Bulgaria în 1968, Cehia în 1962, iar Polonia încă din 1932! În anii ’90 noile state apărute în est legiferau în favoarea recunoaşterii homosexualităţii: Ucraina în 1991, Rusia în 1993, Serbia în 1994, Moldova în 1995. În fapt România a fost una din ultimele ţări din Europa care a renunţat la un regim statal de oprimare a cetăţenilor şi cetăţenelor gay. Victime ale Articolului 200 De-a lungul anilor ’90, orientarea sexuală a fost prilej pentru . Multe cazuri au ajuns celebre. În 1993, la Timişoara, Ciprian Cucu şi Marian Mutaşcu erau “pârâţi” la poliţie de sora unuia dintre ei, supuşi unor bătăi incredibile şi condamnaţi la închisoare cu executare pentru homosexualitate (ulterior Mutaşcu se sinucide). O mostră din declaraţiile lui Cucu: Încă de la intrarea în arest, când a aflat motivul pentru care fusesem arestaţi, ofiţerul supraveghetor (cunoscut sub porecla ‘karatistul’) s-a năpustit asupra lui Marian, lovindu-l cu picioarele în gură, în stomac, chiar şi după ce Marian a căzut la pământ şi şi-a pierdut cunoştinţa. În 1996-97, Mariana Cetiner (foto sus), handbalistă, a fost acuzată de “lesbianism”, arestată preventiv timp de 14 luni, târâtă printr-un lung şi anevoios proces (cu numeroşi martori, cu declaraţii privind viaţa intimă, cu presiuni asupra prietenilor), bătută cu bestialitate şi abuzată, şi într-un final condamnată la închisoare. Cazul a căpătat notorietate internaţională, Amnesty Internaţional declarând-o pe aceasta “prizonier de conştiinţă”, pe baza orientării sexuale, o premieră pentru această organizaţie. În 1997, Emil Constantinescu o graţiază pe Cetiner, alături de o serie de alte persoane condamnate pentru homosexualitate. Noţiunea laxă de “scandal public” avea să complice situaţia homosexualităţii în România pentru anii care vor urma. Jocuri politice Bătălia politică pentru decriminalizarea homosexualităţii a început la Curtea Constituţională, în 1994, când un grup de persoane din Sibiu invocă o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la Articolul 200. Curtea Constituţională toţi actorii să îşi exprime opiniile: facultăţile de drept şi sociologie, cultele religioase, puterile executivă şi legislativă, asociaţiile pentru apărarea drepturilor omului. Senatul propune amânarea unei soluţii, Guvernul spune că Articolul 200 e constituţional, cultele religioase se pronunţă categoric împotriva decriminalizării homosexualităţii, Facultatea de Sociologie din Bucureşti "apreciază, în contextul unor ample consideraţii teoretice, că homosexualitatea generează prozeliţi mai ales între adolescenţi şi tineri, în procesul de conturare a personalităţii, la vârsta opţiunilor, când ei ar trebui să selecteze valorile", APADOR-CH, Amnesty Internaţional au opinii cerând decriminalizarea homosexualităţii. Curtea decide că doar parte din plângere e justificată, anume primul alineat al Articolului 200, şi reintroduce în dezbatere un concept demult uitat, de pe vremea lui Carol al II-lea: “scandal public”. Noţiunea laxă de “scandal public” avea să complice situaţia homosexualităţii în România pentru anii care vor urma. Guvernul Văcăroiu a încercat atât în 1994, cât şi în 1995 să modifice Codul Penal, fără succes însă. România aderase încă din 1993 la Consiliul Europei, iar una din cerinţele exprese (inclusiv făcând obiectul unei monitorizări) era decriminalizarea homosexualităţii. Abia în 1996, legea 140 schimbă Articolul 200, pentru a introduce noţiunea de “scandal public” în legislaţia penală. Persoanele gay puteau şi au fost arestate în continuare, căci “scandal public” putea reprezenta orice, inclusiv cazul în care o vecină de bloc vedea doi bărbaţi intrând într-un apartament şi suna la poliţie. Cazul Mariana Cetiner de mai sus s-a judecat pe baza noilor schimbări legislative. Grupul ţărănist a fost, de-a lungul acelor ani, unul din adversarii cei mai importanţi ai eliminării Articolului 200.  În mai 1998, premierul Radu Vasile şi ministrul liberal al justiţiei, Valeriu Stoica, propun eliminarea Articolului 200, însă PNŢCD, PDSR şi PRM se opun vehement. Ţărănistul Emil Teodor Popescu (foto sus) este una din vocile cele mai vocale împotriva decriminalizării. Printre declaraţiile sale care au făcut vâlvă în epocă este cea în care acesta se declara în favoarea legalizării incestului înaintea homosexualităţii. Grupul ţărănist a fost, de-a lungul acelor ani, unul din adversarii cei mai importanţi ai eliminării Articolului 200. Nu e de mirare că unul din deputaţii PNŢCD din legislatura 1996-2000 conduce astăzi Coaliţia pentru Familie, Mihai Gheorghiu. Implicarea Bisericii Biserica Ortodoxă Română a fost un alt al legalizării relaţiilor sexuale consensuale între adulţi de acelaşi sex. Vârful de lance a fost episcopul-vicar patriarhal Teofan Sinaitul (foto dreapta), care atunci despre “un atentat la democraţie”. Astăzi, Teofan este Mitropolitul Moldovei. Episcopul de Alba Andrei Andreicuţ că “ne aflăm în faţa unei modalităţi de încurajare a aberaţiilor din societate”, iar arhiepiscopul de Cluj, Bartolomeu Anania condamna în termeni categorici “Europa [care] ne cere să acceptăm sexul, homosexualitatea, viciile, drogurile, avortul şi ingineria genetică”. Acţiunile BOR nu s-au limitat doar la declaraţii publice, ci au presupus un întreg mecanism de coerciţie a autorităţilor. Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) a organizat, alături de Noua Dreapta, proteste, iar Patriarhul Teoctist a adresat în numeroase rânduri scrisori şi declaraţii către membrii Parlamentului. În 2000, când guvernul Isărescu propune un proiect de lege privind armonizarea legislaţiei româneşti cu o rezoluţie pro-gay a Consiliului Europei ( de Camera Deputaţilor), Patriarhul Teoctist propune un naţional. Din fericire, clasa politică nu a rezonat prea mult cu ideea, Mircea Ionescu Quintus (PNL) şi membri ai PDSR respingând categoric ideea. Decriminalizare România începuse negocierile de aderare la Uniunea Europeană în martie 2000. Chestiunea decriminalizării homosexualităţii trebuia rezolvată. Pe 21 iunie 2001, cu o zi înainte de ziua de naştere a premierului Năstase, guvernul adopta care abroga Articolul 200 din Codul Penal. Pe 6 septembrie 2001, Senatul aprobă actul executivului, fiind urmat de Camera Deputaţilor pe 15/16 octombrie. Pe 14 ianuarie 2002, preşedintele Ion Iliescu legea privind decriminalizarea homosexualităţii. (...) a venit momentul ca statul să îşi recunoască propria istorie, să îşi ceară iertare victimelor Articolului 200 şi în mod proactiv să protejeze persoanele LGBT. Concluzii Iată, aşadar, povestea decriminalizării homosexualităţii. O poveste lungă şi sinuoasă, presărată cu drame personale, abuzuri şi jocuri politice. Anii ’90 au fost ani grei pentru persoanele LGBT din România, iar efectele se văd şi astăzi. România este un caz particular în Europa în materie de minorităţi sexuale. Vorbim despre o ingerinţă brutală a statului în sfera privată timp de decenii. În timp ce în Ungaria sau Polonia avem încă din anii ’80 grupări sociale LGBT, reviste şi locuri de întâlnire, în România oprimarea a fost totală şi a durat până în secolul 21. O istorie ruşinoasă.  Astăzi, comunitatea LGBT din România nu o duce mai bine. Suntem pe locul 34 în Europa cu privire la drepturile minorităţilor sexuale şi de gen, nicio legislaţie pro-LGBT nu a fost aprobată de 15 ani, iar Coaliţia pentru Familie încearcă să limiteze şi mai mult drepturile cetăţenilor şi cetăţenelor LGBT. Homosexualitatea este în continuare patologizată în spaţiul public, iar politicienii nu îndrăznesc să îşi asume deschis o agendă pro-LGBT. Poate a venit momentul ca statul să îşi recunoască propria istorie, să îşi ceară iertare victimelor Articolului 200 şi în mod proactiv să protejeze persoanele LGBT.