La apa Vavilonului

La sfârșitul anilor ’90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureștii copilăriei și tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi pe unde scurte , deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi.  Deseori, ne îndreptam direct spre casă, unde aveam întâlnire cu semenii noştri întru obsesii şi puneam imposibilul la cale până la orele ce începeau de drept să aparţină dimineţii. Când dormeam? Nu sabotăm somnul cum o făcuse «adolescentul miop» al lui Mircea Eliade. Ne organizăm însă o viaţă de-a-ndoaselea cu culcări matinale şi trudnice treziri pe la orele când alţii prânzesc, şi cu zilele astfel dislocate. Dislocaţi nu eram şi noi, trăind la Paris şi visând în România? Zilele mele au fost totdeauna fără dimineţi.Când ţi-o îngăduiau şi prietenii, şi filmele, şi concertele, noaptea era şi cea mai prielnică scrisului şi cititului. Nu pentru tine, îţi interzici acest fabulos egoism. Urma lecturilor nu există în aceste pagini, fiindcă a fost trasată în texte critice menite difuzării radiofonice asupra literaturii din ţară… Totdeauna lenea mi s-a părut un păcat sau, cum scriu Sfinţii Părinţi, lenea îmi era «îngrijorată». Din fericire, n-aveam timp de ea. — MONICA LOVINESC