Jocul necromantilor

Jocul necromanților (al doilea volum din seria Cronici din Voss) de Andrei Mazilu La solicitarea fanilor, Andrei Mazilu revizitează Arhipelagul Voss cu romanul Jocul necromanților, căci multe lucruri au rămas nerezolvate după ce eroii au ieșit din scenă la finalul romanului Anotimpul pumnalelor. După Cădere, Imperiul se confruntă cu și mai multe forțe oculte hotărâte să distrugă definitiv echilibrul dintre Bine și Rău. Până și zeul Moarte se simte neputincios în fața haosului ce pare că vrea să consume sufletele tuturor muritorilor. Dar Thanos are propriile lui arme: Ordinul Corbilor, compus din cinci asasini ce au un singur scop – menținerea balanței Creației cu orice preț. Întotdeauna există un rău mai mare, iar vechi dușmani pot deveni prieteni atunci când se confruntă cu Întunericul absolut. Pumnalele taie în carne vie, jocuri politice se fac și se desfac, mistere vechi sunt scoase la iveală și noi eroi își fac apariția. Personaje memorabile, o cursă pe viață și pe moarte, o poveste de dragoste cum puține mai sunt și un univers fantastic de o profunzime tulburătoare. În 2016, putem afirma, fără ezitare, că Anotimpul pumnalelor de Andrei Mazilu este, incontestabil, cel mai bun roman românesc din aria fantasticului/neofantasticului întunecat, apărut în anul 2015. Reacțiile pozitive ale fanilor (nu puțini) l-au deturnat pe Mazilu de la anumite planuri ale sale, căci reîntoarcerea grabnică în Universul Voss i-a fost cerută cu insistență. Și, iată, avem acum Jocul necromanților. Aceiași (anti)eroi excepţionali în împrejurări excepţionale (cărora li se alătură alții noi, nu mai puțin interesanți), un alt antagonist (doar întrezărit pe parcursul Anotimpului, formidabilul sectant Turek, inamic teribil și nenatural al chiar Zeului Morții), aceiași vârci (contracarați de moroi și de vârcolaci, de data aceasta), același carusel al fantasticului și al tehnologiilor (voit) anacronice, al melancoliei poetice, al dezechilibrului și al dinamismului (într-un melanj evident beletristic), aceeași alegorie socială, dar o cu totul altă poveste – Mazilu păstrează destule dintre principalele calități ale Anotimpului, inovând totodată pe mai multe planuri. România are în Șerban Andrei Mazilu un scriitor care, raportat atât la creațiile similare de pe plan național, cât și la cele impuse de literatura universală contemporană, continuă să mențină ștacheta ridicată. Oliviu Crâznic – Scriitor și critic literar specializat în literatura fantastică Știam că mulți dintre cei care citiseră visceralul clockpunk Anotimpul pumnalelor ceruseră o continuare și că, de cele mai multe ori, o continuare forțată nu iese bine. Jocul necromanților însă are aceeași consistență cu a predecesorului său, aceeași forță narativă, aceeași grandoare a scriiturii și a lumii înfățișate. Nu are nimic adăugat din secetă creativă, din dorința de a acumula pagini, din obligația de a duce la bun sfârșit o carte care poate că nu exista în planurile inițiale. De la concepție la execuție, este un exemplu de cum se scrie un sequel. Ceea ce impresionează la Șerban Andrei Mazilu este amploarea, scara la care scrie, de parcă așterne pe pergament mai multe fraze în același timp. Până și spațiile dintre cuvinte par a nu fi aer, ci o materie solidă sau un clei care unește locuri, ființe și acțiuni. Atmosfera este atât de bine clădită, încât te apasă și te înconjoară, îi simți pulsul, aerul înecăcios, textura molatecă, rugina și vâscozitatea, de multe ori fără a mai fi nevoie de completări din partea naratorului — mâna îți atârnă de greutatea revolverului, deși nu-ți spune nimeni că e greu, la fel percepi căldura și frigul, ascuțișul sau amarul, pentru că ești acolo, nu confortabil întins pe canapea, doar cu o carte în față. George Cornil