Castelul

Hangiţa îl privea parcă visătoare. Privirea aceea îl reţinu pe K. mai mult decît ar fi vrut. Acum mai şi zîmbea uşor şi îşi dădu seama oarecum abia cînd zări uimirea de pe faţa lui K., parcă ar fi aşteptat un răspuns la zîmbetul ei şi acum, că nu-l primise, se trezea. — Mi se pare că ieri ai avut impertinenţa să spui ceva despre rochia mea. K. nu-şi amintea. — Nu-ţi aminteşti? Mai adaugi la obrăznicie şi laşitatea. K. se scuză, punînd totul pe seama oboselii lui din ziua trecută, se prea poate să fi trăncănit ceva, dar zău că nu-şi mai amintea. Şi ce-ar fi putut să spună despre veşmintele doamnei hangiţe? Că erau atît de frumoase, cum nu mai văzuse. În orice caz, nu mai văzuse altă hangiţă lucrînd în astfel de haine. — Lasă observaţiile astea, zise repede hangiţa. O vorbă să nu mai aud despre hainele mele. Hainele mele nu-s treaba ta. Ţi-o interzic o dată pentru totdeauna. K. se mai înclină o dată şi o porni spre uşă. — Cum adică n-ai mai văzut o hangiţă lucrînd în astfel de haine, ce vrei să zici? strigă hangiţa după el. Ce fel de observaţii fără rost sînt astea? N-are nici un sens. Ce vrei să zici